Îmi place să fiu destul de reținută atunci când vine vorba de recomandarea propriu-zisă de carte. Prefer mai degrabă să împărtășesc ce citesc, fiindcă nu e întotdeauna despre cărți frumoase. Uneori povestea este despre cărțile utile sau cărți care pot naște discuții în jurul lor, dincolo de calitatea textului.
Ultimele lecturi au fost presărate cu ficțiunea sepculativă și cu o carte de pe raftul soțului, cu una pe care o culesesem de pe raft acum ceva vreme, pentru că nu pot lăsa în librărie nimic din ce o are pe Atwood pe copertă, și una pe care îmi doream demult să o citesc și pe care o vedeam deja de nelipsit din lista de lectură.
De Flowers for Algernon mi-a amintit recent Cătălin într-una din discuțiile noastre despre cărțile pe care le citim – care mai mereu se soldează cu “Trebuie să citești cartea asta! Niciodată nu citești și din raftul meu de cărți!”.
Așa că am făcut pasul și am luat din bibliotecă, de pe raftul galben cu Masterworks, Flowers for Algernon de Daniel Keyes.
Eu nu povestesc cărțile nicărieri, dar dacă v-ați întrebat vreodată cum ar fi să simțiți altfel, să nu vă puteți exprima sau să nu înțelegeți în ansamblu ceea ce vă înconjoară, între paginile astea aveți răspunsul. M-au trecut fiorii văzându-mă într-un personaj care se caută pe sine în sine și care recurge la a-și traduce propria-i viață. Nu e o carte confortabilă și nu e SF-ul la care te-ai aștepta. Este mai degrabă un studiu despre intimitate, inteligență, dragoste, dar mai ales despre pierdere, iar aici e tragedia lui Charlie și a fiecăruia dintre noi. E de citit, și îți vei da seama abia la final cât de răvășitoare și de necesară este.
O carte tristă nu este o carte pe care trebuie să o eviți. Suntem obișnuiți de mici cu finalurile fericite și cu speranța că ultimele pagini ne vor lăsa fericiți, ori cel puțin împăcați. Cred că cele mai bune cărți pe care le-am citit nu mi-au promis nimic și am simți asta de-a lungul lecturii. Mi-a fost de ajuns să știu că fiecare pagină dată mă ajută să mai cresc puțin. În ultima vreme am tot ieșit din zona de confort cu lecturile și mereu mi-am spus că e un sentiment magnific când, chiar dacă nu înțelegi în totalitate un text, ești conștient de asta și știi că este suficient de important încât să cauți și mai mult să descoși.
Înainte de Flowers for Algernon am citit The Heart Goes Last, de Margaret Atwood.
Ei, aici avem de-aface cu ficțiunea speculativă à la Atwood. E ușor de citit. E un mix fin între The Handmaid’s Tale și trilogia MaddAddam. Avem un colaps economic și social unde oamenii sunt puși în fața situației de a face o alegere – alegi să joci jocul corporației sau alegi să trăiești în continuare într-o lume care se fărâmițează în jurul tău.
Atwood se joacă mult. The Heart Goes Last m-a lăsat cu un gust amar gândindu-mă că uneori ne dorim prea mult și deseori nimic din ceea ce ne-ar face fericiți. De reținut ar fi că în ciuda accentelor de pedofilie, sexbots și în ciuda recoltării sistematizate de organe (ori a industriei cu cap de Elvis și Marilyn), nu ai sentimentul constant că vrea să șocheze sau, mai rău, să te impresioneze. Atwood scrie cu haz, îți dă momeala, iar tu o prinzi, te hlizești și te crispezi, dar ești conștient de ce vrea să îți facă și primești bucuros.
Nu același lucru l-am simțit când a venit vorba de Power.
Am scris peste tot. Am vrut să citesc cartea asta fiindcă am auzit, și citit mai apoi, numai de bine în ce o privește. Și aici e de punctat că mie mi se pare esențial să fac diferența, în timp ce citesc, între o carte proastă, una care nu-mi place și o carte care în ciuda celor două, este încă necesară. Plănuiam să stau câteva zile cu ea, dar fetele de la Book Express mi-au trimis-o atât de repede că n-am apucat să mai planific, așa că am lăsat totul baltă și am dat-o gata într-o zi. Țin să menționez că niciun deadline nu a fost rănit în acest proces.
Power mi se pare că mă pune să merg pe ață când vine vorba de opinii personale. Ce-i drept, într-o lume în care distopiile sunt conduse de bărbați, e de luat seamă că Power aduce în joc fix opusul.
Alderman ne prezintă o lume în care femeile ajung să dețină controlul, mai mult sau mai puțin. Și e un sentiment fain și e un început promițător. Problema mea este că pe la jumătatea cărții a uitat de unde a plecat și am simțit că am ajuns într-o carte cu zombie, știu și eu…. ceva de genul. Discuția e simplă. Sunt femeile capabile de a duce războaie la fel de violente precum au făcut-o bărbații de-a lungul timpului? E oare femeia capabilă de a induce mai multă durere și violență în societate decât o fac sau au făcut-o bărbții? Este femeia la fel de capabilă să dețină puterea? De a sodomiza? Este? Discuția pentru care Power merită citită e fix asta. Așa că-ți recomand să o dai unui prieten cu care ești pregătit să stai la vorbă. Îți dă o groază de teme de taină în jurul religiei și a problemei de gen pe care o pune. Nu e ușor de digerat dacă stai să te gândești dincolo de cât de mult ți-a plăcut sau nu să citești cartea. Îi lipsește cu desăvârșire ceva, nu-mi dau seama ce. Gândindu-mă la Atwood, lui Alderman îi lipsește hazul.
A vrut să facă ceva și mulți zic că i-a reușit – mie nu mi se pare.
Am trăi într-o lume mai bună dacă femeia ar lua locul bărbatului în jocul puterii? Concluzia la care vom ajunge cu toții după ce am citit Power ar fi că nu. Și aici își are rolul feminismul, fiindcă egalitatea e răspunsul problemei.
Am trăi într-o lume mai bună dacă oamenii ar primi tot ce și-ar dori? Tu ce ai alege? Să fii în siguranță sau să fii liber? Este un subiect extrem de actual pentru situația în care ne aflăm, chiar acum, și noi.
Am trăi într-o lume mai bună dacă am fi cu toții sclipitor de inteligenți și dacă nimic nu ne-ar sta în cale din punct de vedere cognitiv?
Pentru întrebările astea merită să citim și cărțile care nu ne plac în mod deosebit.
Și? Ce SF te-a intrigat în ultima vreme?
Ce mă bucur că mi-ai amintit de Flori pentru Algernon, e exact așa cum ai descris-o tu: “un studiu despre intimitate, inteligență, dragoste, dar mai ales despre pierdere”, o lecție despre ciclicitatea vieții. Un carusel plin de bun și rău în care ne învârtim uneori ca bezmeticii, vrând mereu mai mult și mai repede, fără să luăm în calcul efectele. It melt my heart. În cazul în care ești în căutare de citit cărți similare (care să-ți intre direct la inimă, îți recomand The fault in our stars. Scurt, am scris ceva despre ea, aici: http://poveste.eu/the-fault-in-our-stars/.
ps. sper ca nu ai vazut filmul, filmul e meh
Hello, Anca! Ce mă bucur că ai rezonat 🙂 Am citit The Fault in Our Stars chiar când a apărut în UK. Scrie Ok J Green – mi se pare doar că Keyes e la un cu totul alt nivel când vine vorba de scris. The Fault in Our Stars a ajuns la mine după Looking for Alaska care mi-a plăcut mult mai mult pe de-a-ntregul. Nu cred că le-aș fi putut citi pe niciuna în Ro. Mi se pare că au pierdut ambele destul de mult la traducere (le-am frunzărit un pic prin librărie). Dar repet, le-am citit acum mulți ani.
Dap, I agree – tehnic, Flowers for Algernon, este mai complex, creând o întreagă poveste în jurul ideii: ignorance is bliss. Avem parte de evoluție, suspans, sentimente puternice de empatie sau lipsa lor – o construcție narativă impecabilă. Eu una am citit-o cu sufletul la gură. Ce mi-a plăcut mai mult la The fault in our stars – e sentimentul că de fapt n-am citit cartea asta, ci am fost prezentă în ea, practic, mai mult am trăit-o decât am citit-o. 🙂 E mai simplă, pe alocuri naivă, dar are efectiv glas. I’m a sucker for this. În concluzie, un love mare, pentru ambele cărți. Aștept cu mare nerăbdare noi recenzii din partea ta și I’m looking forward for… Looking for Alaska. 🙂