Am tot amânat să scriu mai pe larg despre SOMNmic. În primă fază nici nu am avut timp pentru a mă gândi la cum am ajuns aici, din a doua etapă fiind prea copleșită de proiect.
Alexandra și cu mine am mai scăpat frânturi despre cum și în ce fel am ajuns să construim proiectul nostru, dar am de gând să intru mai mult în detalii acum.
Se făcea că era o vară toridă și cappucino-ul era bun la Stadio, unde am bătut palma c-are să iasă ceva din noi două – ceva din acuarelă și ceva din bumbac. Nimeni nu știa cum anume au să se întmple lucrurile, pentru că în general, oamenii ca noi sunt mai degrabă spontani și mai deloc raționali (asta vine dintr-o febră continuă în lupta cu deadline-ul, nu din vreo calitate mai deosebită).
Nu avem nicio poveste romantică, poate chiar una clasică și banală. Din aia în care oamenii se împrietenesc printre teste de material, se iau la harță pe culori de pluș și la final încep să plângă când ajung la combinația visată. Iar toate poveștile de mai sus s-au întâmplat undeva după ora 9pm, când reușeam și noi să ne desprindem de task-urile zilnice, când energia era la limita de jos.
A durat. Am testat. Am învățat. Eu am început să pricep logica metrajelor, iar Alexandra pe cea a montajelor. Și printre toate astea a trebuit să-mi reamintesc tot ce am uitat despre matematică și calcule. Aici s-a declanșat declic-ul, aș zice. Când ne-am dat seama că fiecare o completează pe cealaltă. Eu încă mă minunez la cum taie Molcusha drept cu foarfeca de un kg, ea încă se miră de cum jonglez eu cu pad-ul laptopului.
Poate că SOMNmic a avut alte trei nume înainte, noi pe ăsta l-am ales cu două zile înainte de lansare, când Cătălin, soțul meu fotograf, se zbâtea să ne facă pozele de produs după indicațiile mele extrem de ambigue, iar Alexandra zorea dintr-o cameră în alta a atelierului, mai cu o ață, mai cu un ac. SOMNmic a fost și somnic îi zicem – deși strașnice lupte ducem să remediem problema.
Este o aventură să ai constanță aici, în țară, mai ales când nu lucrezi cu stocuri industriale. De la colaborarea cu fabricile la furnizori și distribuție, e un turavura care pe noi ne-a adus aici: la multe de comenzi într-un timp scurt, nițică panică și bucurie înzecită, pentru că nu aveam niciun plan mai departe de “hai să le arătăm și să vedem cum sunt primite”.
Când am pornit la desenat ilustrațiile am vrut să ajung la 3 rezultate diferite. Amintirea de când căutam forme și personaje pe lenjeriile vechi ale bunicii și fețele de pernă cu alambicături și flori cu care am crescut, m-a dus în filmul pisicilor cu porțelan. Aici am vrut ca firul de ață să ghideze toată povestea și ca fiecare dintre noi să-și aleagă ordinea în care ceștile se vor sparge (știu că nu toți avem pisici, dar cu siguranță toți ați văzut filmulețe cu mâțe teroriste). La iepure a fost simplu – figura lui are să mă facă mereu să mă întreb dacă e trist sau bucuros că-i pică tot din cer. Filosofia de la maturitate are să ne dea răspunsul potrivit, sper – mai ales că am vrut musai ca păturicile noastre să poată acoperi și copii mai mari, pe cei de la categoria de +25.
Broderia a apărut în ecuația nostru din motive nebănuite care țin de toată căutarea noastră de print de calitate și de material potrivit.
Și-n rest, și vouă vă place mierea, nu? Aici a fost o poveste în care ursul a apărut mai târziu, pentru că bâzâitoarele mele aveau nevoie de un motiv să bâzâie.
Cred că e cazul să închei povestea SOMNmicuților.
Colaborările se nasc din multă flexibilitate, care se învață în timp, odată cu prietenia. Nopțile în care am lucrat la proiect și telefoanele entuziasmate care mai anunță o comandă dinspre voi au să rămână mult timp – iar pentru noi, ăsta este doar începutul.
Vise plăcute!
fotografii de Cătălin Olteanu
