Călătorii

DN66A cu Citroën C4 Grand Picasso

 

Nu, nu-i reclamă, dar probabil că pentru cei ce știu ce-i cu DN66A și ce-i cu mașina aia, titlul este mai mult decât relevant.

După principiul: când te mănâncă, te scarpini; în dimineața de marți a excursiei noastre pe Valea Cernei am împachetat catrafusele din camping și ne-am pornit la drum. Nu știam exact încotro, situație în care din proprie experiență v-aș sfătui să nu plecați decât dacă aveți cu voi apă potabilă, mâncare și benzină – ideal și-un 4×4, dar despre asta vorbim mai încolo.

Situația prin partea aia de țară e destul de simplă. Pe cât de minunat e totul, pe atât de pustiu și-n paragină se arată toate. Drumul spre Băile Herculane nu a fost complicat. Am făcut multe opriri pe la cascade, am ochit niște locuri de camping pentru alte perioade mai libere, am mâncat pentru prima dată fragi, am găsit în altă tufă și niște zmeură, și am tot înaintat până am ajuns la Cerna Sat. Ar fi de menționat că drumul e ca împușcat prin zona aia – fiind asfaltat și nu prea – dar rămânâd practicabil în pofida gropilor. Satul este aproape părăsit și întrebarea “ce ‘mnezeu fac oamenii ăștia aici?” te bântuie în minutul în care îl traversezi. Ochim un grup de turiști cu mașini de teren și ne spunem totuși că nu-i dracul chiar atât de negru, că pustiul nu-i chiar pustiu – e destul de simplu să ții traseul, că doar mergi de-a lungul Cernei!

Și aici rămâi fără semnal. De tot.

Harta rămâne încărcată.

Porțiunea de drum asfaltată (și nu prea) se termină la Acumularea Cerna. Dai de un baraj imens care anunță ceva drame și tunete și fulgere, dar dacă ești suficient de entuziasmat de aventură, le ignori complet și-ți vezi de drum, chiar dacă scrie cât capul tău că nu-i voie să mai înaintezi.

Între timp, câtă vreme ne uitam ca șuii la semnele care anunțau continuarea de drum forestier cu acces interzis, ne-a ajuns din urmă și convoiul mai sus menționat. Nemții haioși, cu niște “tractoare” pregătite pentru orice, ne spun s-o luăm noi înainte, ca în caz de probleme tehnice să ne poată ajuta fără a ne pierde pe traseu. Mă pufnește sincer râsul acum, gândindu-mă că ne putea cineva pierde pe traseul ăla, care era un fel de drum lat cât să treacă mașina, ros pe alocuri și plin de bălți, hârtoape și nămol, blocat în anumite porțiuni de proaspetele alunecări de pietre.

Puțini ne dăm seama ce înseamnă un drum forestier impracticabil + un minivan de oraș.

Așa că al doilea sfat pentru supraviețuire sună așa:

Măsurați bălțile cu un băț lung sau cu un bolovan.

Al doilea sfat:

Fiți atenți la cum vă direcționează copilotul, fiindcă altfel zburați în râpă.

Ultima fotografie făcută de mine pe traseu este asta, când râdeam totuși de situație și de cât de proști am fost, când încă nu eram albă la față de frică și când încă nu-mi blestemam deciziile.

Da, mașina sare un pic.

Când nu am făcut hop-uri peste bălți, am stat cu o mână pe bord și cu cealaltă pe geamul mașinii, aplecându-mă din loc în loc să văd cât drum puteau atinge roțile. Am greșit traseul, era să ajungem dincolo de pustiu, fiindcă bucata aia n-ar fi dus nicăieri, poate doar și mai adânc în inima Retezatului.

Ultima imagine făcută pe traseu este surprinsă de Cătălin, în timp ce oamenii legau șufa de roata stângă față, fiindcă e mai mult decât evident că am plecat nepregătiți, fără cuiul de tractare.

Când am văzut că mașina nu mai înainta, când am văzut că scutul de plastic de pe burta mașinii se desprinsese, când au început să trăncâne chestii și să apară pe bord cuvântul “service”, eu m-am pus cu curul pe pietre și m-am uitat cu disperare la nemțoaicele care, în timp ce toată drama mea se desfășura, au scos câinii la aer și le-au întins pe jos bolurile cu apă și mâncare – ori cam așa arată un om relaxat și pregătit de orice.

Avem și clip bonus.

Pe tot parcursul traseului am avut dash cam-ul pornit. Avem filmarea de aproximativ 4 ore – n-am avut curajul s-o montăm. Trebuie tăiate toate înjurăturile mele, toate opririle de pipi din fața mașinii, fiindcă în lateral nu exista drum, poate doar râpă și așa mai departe. Adică mai departe tot de râpă am fi dat. Peste tot era râpă.

Pe ultima sută de metri, adică pe ultimii 8 kilometri, oamenii și-au găsit loc de campat și ne-au lăsat singuri. Am numărat fiecare kilometru parcurs pe bord. Am văzut asfalt și am lăcrimat un pic.

În Câmpul lui Neag am căpătat semnal la telefon și am făcut de urgență rezervare la cea mai fancy locație din Petroșani. Petroșani am vrut? Petroșani am avut.

Mai are sens să spun că în drum spre Petroșani am făcut pană? Holșurubul cu pricina n-a fost singur, fiindcă tot cauciucul nostru de pe dreapta-spate era pocnit.

Am ajuns la Castelul de Vis (da, exact) seara, pe întuneric, și-am avut noroc că Salonul Regelui era disponibil (da, exact). După un platou cu mix de chestii alcătuit pe principiul deep fry everything am încheiat povestea într-o cadă cu bulbuci dintr-o baie cam cât sufrageria noastră de acasă.

A doua zi ne-am pornit spre București. Ploua torențial în toată țara. Ne-am oprit cu pană de două ori, ca ultima dată să ne dăm seama că orice lichid am fi băgat în roată, n-avea să mai funcționeze nimic. Am oprit și am schimbat cauciucurile complet. N-aveam în portofel nici măcar 10 lei cash. Norocul a fost că oamenii de la service s-au oferit să îl ducă pe Cătălin până la cel mai apropiat bancomat, la 3km distanță, în timp ce alți pricepuți au meșterit la mașină.

Partea amuzantă pentru mine era că nu mai conta nimic. Orice pană în ploaie torențială era infimă, fiindcă eram printre oameni. Partea și mai amuzantă este că atunci când am ajuns la hotel am căutat “DN66A” pe Google. Primul rezultat era un articol din 2017 cu titlu ăsta: “Proiectul celui mai controversat drum național va fi reluat în 2017….” Adică drumul e în stadiu de vis încă, fiind probabil un plan ambițios care nu va fi pus niciodată în practică – ar lega Valea Jiului de Băile Herculane iar asta ar însemna nu numai un boost în potențialul turistic al zonei, dar și o guvernare alfabetizată care să fie capabilă de lucruri mai complexe decât schimbarea bordurilor.

Acum vine momentul când aduc laudele, fiindcă soțul meu are carnetul de mai puțin de un an de zile, dar cu toate astea a dat dovadă de îndemânare și de siguranță de sine. Am spus în glumă că la destinație îi călcăm lămâia în picioare, c-a dat testul suprem cu minunea aia de traseu. În ce privește balena, Citroen-ul nostru s-a ales cu scutul de plastic desprins în două puncte, fiindcă a dat cu burta de pământ, și nu de puține ori. Bara din față este complet albă la bază, fiindcă și aia s-a frecat de absolut tot ce putea să se frece, ba mai mult, la un moment dat am crezut c-are să se rupă într-o gropălaie adâncă rău. Primul lucru pe listă la ajungerea în București a fost să facem programare la service. Au reparat oamenii scutul și au găsit și bieleta stricată ( Wikipedia ne spune că: bieleta de direcție este o bară metalică echipată de obicei cu un capăt oscilant, făcând parte din ansamblul de direcție al unui vehicul. Asigură legătura între caseta de direcție a vehiculului și capătul de bară pivotant).

Totul e bine când se termină cu bine, așa că data viitoare dați Google la traseul pe care vreți să-l faceți înainte de a vă aventura în zone fără semnal!

 

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

About Alexia Udriște

Hello, bunnies! Welcome to my safe space. My name is Alexia and I'm a full time freelance illustrator. I fell in love with watercolours a long time ago, but I also find joy in digital illustration. My days are filled with sweet colored water and mountains of books I never seem to climb fast enough, and when I find the time I like to challenge my inner (scared) artist with different styles and mediums. I'm in a continuous search for new projects and new things to learn and I'm always ready for a new adventure. When I find the courage I teach watercolour and encourage people to find their creative selves. One of my dreams is to live in a quiet place, away from the city noises and to drown myself in work - and dirt, it goes without saying that every hut needs a garden! Thank you for being part of my journey!

Related Posts

One thought on “DN66A cu Citroën C4 Grand Picasso

  1. Stiu ca acum e greu de crezut, dar fix astea sunt amintirile care o sa va placa cel mai mult inspre batranete: aventura, necunoscut, salbaticie, eroism… Am si eu cateva, evident, ca n-oi fi fost intotdeauna o baba sastisita, dar cea mai si cea mai tare e din Corfu, de acum vreo 5 ani, cand am luat-o pe un drum de coasta prin padure, pietruit si putin mai ingust decat masina, pe care il credeam singurul catre casa si care pur si simplu se rupea la un moment dat. Disparea si reaparea peste cativa metri. Nu am crezut niciodata ca scenele alea din filme de groaza petrecute in padure pot sa nu fie regizate, dar am aflat acum ca da. Tot asa, barbatu-meu a fost un erou in povestea asta. Eu cred ca as fi clacat daca eram la volan…

Leave a Reply

Your email address will not be published.