Călătorii

DN66A cu Citroën C4 Grand Picasso

 

Nu, nu-i reclamă, dar probabil că pentru cei ce știu ce-i cu DN66A și ce-i cu mașina aia, titlul este mai mult decât relevant.

După principiul: când te mănâncă, te scarpini; în dimineața de marți a excursiei noastre pe Valea Cernei am împachetat catrafusele din camping și ne-am pornit la drum. Nu știam exact încotro, situație în care din proprie experiență v-aș sfătui să nu plecați decât dacă aveți cu voi apă potabilă, mâncare și benzină – ideal și-un 4×4, dar despre asta vorbim mai încolo.

Situația prin partea aia de țară e destul de simplă. Pe cât de minunat e totul, pe atât de pustiu și-n paragină se arată toate. Drumul spre Băile Herculane nu a fost complicat. Am făcut multe opriri pe la cascade, am ochit niște locuri de camping pentru alte perioade mai libere, am mâncat pentru prima dată fragi, am găsit în altă tufă și niște zmeură, și am tot înaintat până am ajuns la Cerna Sat. Ar fi de menționat că drumul e ca împușcat prin zona aia – fiind asfaltat și nu prea – dar rămânâd practicabil în pofida gropilor. Satul este aproape părăsit și întrebarea “ce ‘mnezeu fac oamenii ăștia aici?” te bântuie în minutul în care îl traversezi. Ochim un grup de turiști cu mașini de teren și ne spunem totuși că nu-i dracul chiar atât de negru, că pustiul nu-i chiar pustiu – e destul de simplu să ții traseul, că doar mergi de-a lungul Cernei!

Și aici rămâi fără semnal. De tot.

Harta rămâne încărcată.

Porțiunea de drum asfaltată (și nu prea) se termină la Acumularea Cerna. Dai de un baraj imens care anunță ceva drame și tunete și fulgere, dar dacă ești suficient de entuziasmat de aventură, le ignori complet și-ți vezi de drum, chiar dacă scrie cât capul tău că nu-i voie să mai înaintezi.

Între timp, câtă vreme ne uitam ca șuii la semnele care anunțau continuarea de drum forestier cu acces interzis, ne-a ajuns din urmă și convoiul mai sus menționat. Nemții haioși, cu niște “tractoare” pregătite pentru orice, ne spun s-o luăm noi înainte, ca în caz de probleme tehnice să ne poată ajuta fără a ne pierde pe traseu. Mă pufnește sincer râsul acum, gândindu-mă că ne putea cineva pierde pe traseul ăla, care era un fel de drum lat cât să treacă mașina, ros pe alocuri și plin de bălți, hârtoape și nămol, blocat în anumite porțiuni de proaspetele alunecări de pietre.

Puțini ne dăm seama ce înseamnă un drum forestier impracticabil + un minivan de oraș.

Așa că al doilea sfat pentru supraviețuire sună așa:

Măsurați bălțile cu un băț lung sau cu un bolovan.

Al doilea sfat:

Fiți atenți la cum vă direcționează copilotul, fiindcă altfel zburați în râpă.

Ultima fotografie făcută de mine pe traseu este asta, când râdeam totuși de situație și de cât de proști am fost, când încă nu eram albă la față de frică și când încă nu-mi blestemam deciziile.

Da, mașina sare un pic.

Când nu am făcut hop-uri peste bălți, am stat cu o mână pe bord și cu cealaltă pe geamul mașinii, aplecându-mă din loc în loc să văd cât drum puteau atinge roțile. Am greșit traseul, era să ajungem dincolo de pustiu, fiindcă bucata aia n-ar fi dus nicăieri, poate doar și mai adânc în inima Retezatului.

Ultima imagine făcută pe traseu este surprinsă de Cătălin, în timp ce oamenii legau șufa de roata stângă față, fiindcă e mai mult decât evident că am plecat nepregătiți, fără cuiul de tractare.

Când am văzut că mașina nu mai înainta, când am văzut că scutul de plastic de pe burta mașinii se desprinsese, când au început să trăncâne chestii și să apară pe bord cuvântul “service”, eu m-am pus cu curul pe pietre și m-am uitat cu disperare la nemțoaicele care, în timp ce toată drama mea se desfășura, au scos câinii la aer și le-au întins pe jos bolurile cu apă și mâncare – ori cam așa arată un om relaxat și pregătit de orice.

Avem și clip bonus.

Pe tot parcursul traseului am avut dash cam-ul pornit. Avem filmarea de aproximativ 4 ore – n-am avut curajul s-o montăm. Trebuie tăiate toate înjurăturile mele, toate opririle de pipi din fața mașinii, fiindcă în lateral nu exista drum, poate doar râpă și așa mai departe. Adică mai departe tot de râpă am fi dat. Peste tot era râpă.

Pe ultima sută de metri, adică pe ultimii 8 kilometri, oamenii și-au găsit loc de campat și ne-au lăsat singuri. Am numărat fiecare kilometru parcurs pe bord. Am văzut asfalt și am lăcrimat un pic.

În Câmpul lui Neag am căpătat semnal la telefon și am făcut de urgență rezervare la cea mai fancy locație din Petroșani. Petroșani am vrut? Petroșani am avut.

Mai are sens să spun că în drum spre Petroșani am făcut pană? Holșurubul cu pricina n-a fost singur, fiindcă tot cauciucul nostru de pe dreapta-spate era pocnit.

Am ajuns la Castelul de Vis (da, exact) seara, pe întuneric, și-am avut noroc că Salonul Regelui era disponibil (da, exact). După un platou cu mix de chestii alcătuit pe principiul deep fry everything am încheiat povestea într-o cadă cu bulbuci dintr-o baie cam cât sufrageria noastră de acasă.

A doua zi ne-am pornit spre București. Ploua torențial în toată țara. Ne-am oprit cu pană de două ori, ca ultima dată să ne dăm seama că orice lichid am fi băgat în roată, n-avea să mai funcționeze nimic. Am oprit și am schimbat cauciucurile complet. N-aveam în portofel nici măcar 10 lei cash. Norocul a fost că oamenii de la service s-au oferit să îl ducă pe Cătălin până la cel mai apropiat bancomat, la 3km distanță, în timp ce alți pricepuți au meșterit la mașină.

Partea amuzantă pentru mine era că nu mai conta nimic. Orice pană în ploaie torențială era infimă, fiindcă eram printre oameni. Partea și mai amuzantă este că atunci când am ajuns la hotel am căutat “DN66A” pe Google. Primul rezultat era un articol din 2017 cu titlu ăsta: “Proiectul celui mai controversat drum național va fi reluat în 2017….” Adică drumul e în stadiu de vis încă, fiind probabil un plan ambițios care nu va fi pus niciodată în practică – ar lega Valea Jiului de Băile Herculane iar asta ar însemna nu numai un boost în potențialul turistic al zonei, dar și o guvernare alfabetizată care să fie capabilă de lucruri mai complexe decât schimbarea bordurilor.

Acum vine momentul când aduc laudele, fiindcă soțul meu are carnetul de mai puțin de un an de zile, dar cu toate astea a dat dovadă de îndemânare și de siguranță de sine. Am spus în glumă că la destinație îi călcăm lămâia în picioare, c-a dat testul suprem cu minunea aia de traseu. În ce privește balena, Citroen-ul nostru s-a ales cu scutul de plastic desprins în două puncte, fiindcă a dat cu burta de pământ, și nu de puține ori. Bara din față este complet albă la bază, fiindcă și aia s-a frecat de absolut tot ce putea să se frece, ba mai mult, la un moment dat am crezut c-are să se rupă într-o gropălaie adâncă rău. Primul lucru pe listă la ajungerea în București a fost să facem programare la service. Au reparat oamenii scutul și au găsit și bieleta stricată ( Wikipedia ne spune că: bieleta de direcție este o bară metalică echipată de obicei cu un capăt oscilant, făcând parte din ansamblul de direcție al unui vehicul. Asigură legătura între caseta de direcție a vehiculului și capătul de bară pivotant).

Totul e bine când se termină cu bine, așa că data viitoare dați Google la traseul pe care vreți să-l faceți înainte de a vă aventura în zone fără semnal!

 

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

author-avatar

About Alexia Udriște

My name is Alexia and I’m a full time illustrator with more than 6 years of experience in the field, working with various publishers and brands or magazines. Nowadays I get to enjoy life in the countryside and let myself be inspired by all the wildlife and flora I have around the hills, while creating beautiful products and illustrations inspired by my surroundings.

Related Posts

5 thoughts on “DN66A cu Citroën C4 Grand Picasso

  1. Stiu ca acum e greu de crezut, dar fix astea sunt amintirile care o sa va placa cel mai mult inspre batranete: aventura, necunoscut, salbaticie, eroism… Am si eu cateva, evident, ca n-oi fi fost intotdeauna o baba sastisita, dar cea mai si cea mai tare e din Corfu, de acum vreo 5 ani, cand am luat-o pe un drum de coasta prin padure, pietruit si putin mai ingust decat masina, pe care il credeam singurul catre casa si care pur si simplu se rupea la un moment dat. Disparea si reaparea peste cativa metri. Nu am crezut niciodata ca scenele alea din filme de groaza petrecute in padure pot sa nu fie regizate, dar am aflat acum ca da. Tot asa, barbatu-meu a fost un erou in povestea asta. Eu cred ca as fi clacat daca eram la volan…

  2. Siciltir says:

    Noi am campat la cheile corcoaiei și a doua zi am avut o tentativă de a merge spre baraj, dar instinctul mi a spus să stau cuminte. Tot la sfârșitul lunii iulie am fost și noi….și ploua enervant zilnic!

  3. Andrei says:

    In parte incurajat de patania voastra, m-am avintat si eu intr-acolo, doar ca in sens invers, pornind dinspre Cimpu lui Neag. Considerind-ma prea inteligent pentru a ma lasa pe mina GPS-ului, pina la urma am “reusit” sa fac, pe jumatate, alt traseu, fara sa am habar de asta inainte de a ajunge, intr-adevar, la un lac de acumulare, numai ca in loc ca drumul sa urmeze conturul acestuia prin dreapta, o facea prin stinga. Asadar, atentie celor care intentioneaza sa parcurga traseul de la est spre vest: la Izbucul Cernei se face dreapta, peste firul apei, nu se cedeaza tentatiei de a merge inainte, caci va veti trezi la Lacul Valea Mare, urmind apoi sa iesiti in Closani, nicidecum in Cerna-Sat.

    Pentru garda la sol de Logan drumul (cel putin uscat, cum l-am nimerit eu) nu pune probleme majore, doar rabdarea la incercare, primele pante fiind roase de ape, obligind indelung la treapta I.
    Cind e soare, o capcana o reprezinta alternanta lumina puternica – umbra, atunci existind riscul de a mai agata cu maruntaiele cite o piatra hoinara.

    Un avantaj al abordarii dinspre Valea Jiului ar fi lipsa indicatoarelor care sa interzica accesul (cu exceptia unuia de ocolire via Tg. Jiu, postat la iesirea din Petrosani, si acela cam obturat de niste crengi). Ba, intr-o localitate dupa Uricani, unde inca mai era asfalt, chiar am observat o sageata rutiera (din aceea standard, albastra, mare) care indica directia si numarul de kilometri pina la Baile Herculane. Practic m-am simtit legal, desi stiam ca teoretic nu eram.

    Scuturi la locul lor si becuri stinse in bord!

    (Elocventa poza de aici, cea cu miinile “in” cap; iti vine in minte la punctele mai delicate)

  4. Alexia Udriște says:

    Andrei, sunt absolut intrigată de faptul că te-ai aventurat pe drumul ăla atâția ani mai târziu!

    Efectiv am citit cu sufletul la gură fiecare cuvânt. Sper să fi fost o expeiență pe care s-o povestești cu sufletul la gură și peste ani, așa cum o facem noi și-n ziua de azi :)))))))

  5. Andrei says:

    Pentru mine nu a ramas drept povestire incarcata de suspans – daca am fi facut schimb de masini, cu siguranta ni s-ar fi inversat si starile -, ci una plina de oftica. Pesemne ca am sa-mi rezolv la anul frustrarea ratacirii traseului “oficial”.

    Apogeul cred ca il reprezinta o incursiune de recunoastere in Saua Gajei din Muntii Rodnei, interzis in mod explicit (dar fara bariere inchise) si repetat inca din ultimul sat, (tot) Valea Mare (precum lacul din Cernei). Incepind din Pasul Rotunda, se iese la gol alpin pe un drum care aproape sigur se “autointretine”. Gindind ce suvoaie de apa trebuie ca-l brazdeaza cind ploua torential, e intr-o stare surprinzator de… putin proasta (initial imi venise sa zic “buna”). Sint citeva jgheaburi transversale destul de dificil de “sarit” asa incit nici sa nu fii brutal cu masina. Imi amintesc, in special, de unul pentru a carui depasire era musai sa vii cu putin avint, sa fii intrucitva nemilos, caci de pe loc nu puteai urca acea “bordura”. Dar stresul cel mare provenea din imposibilitatea de a intoarce, in caz ca pina la urma aveai sa dai peste un obstacol de netrecut, in functie de “noroc” urmind a da cu spatele sute de metri pina la ultimul loc mai lat decit o lungime de masina. Imi amintesc ca si acolo m-am dus tot ca o capusa, dupa ce am citit articolul unei tipe care a urcat cu un Nissan, parca Juke… iar gindul misogin nu mi l-am putut reprima: “Daca a putut aceea, trebuie sa pot si eu!”.

Leave a Reply

Your email address will not be published.