Ne codim de mai bine de un an să fugim spre Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, dar uite că ad-hoc ne-am echipat duminica trecută și am plecat val vârtej din București, pe la 7 dimineața. În ultimele două nopți dormisem în medie 4 ore, eram fericită că terminasem de caligrafiat 19 invitații care puteau pleca spre Țara Bască fără probleme. Un tur de forță. Era musai să scap de București. M-u-s-a-i!

Traseul nu a fost greu să îl alegem. Am optat pentru ruta ocolitoare care ne-a purtat pe malul Dunării, adică Orșova – Moldova Veche. Ne-am abătut de la drum pentru Herculane, unde am luat masa de prânz și unde e musai să mergem să campăm anul acesta, când vom mai găsi timp.

Drumul a fost o plăcere așa de mare că n-am simțit deloc oboseala. Am găsit câteva locuri de campat pe malul Dunării unde vom mai ateriza cu siguranță, dincolo de faptul că malul Serbiei ne tenta destul de tare. Tot ce ne-ar trebui pentru asta ar fi mult curaj și câteva zile la dispoziție. Colțul ăsta de țară spre care ne-am dus e de departe favoritul meu din toată România căci, pe lângă faptul că a rămas încă neexploatat din punct de vedere turistic (lucru care îl face și mai plăcut) treci dintr-o lume în alta de la un kilometru la altul.

Drumurile sunt destul de proaste prin zonă, partea dificilă începând de la Moldova Veche spre Potoc, pe unde ne-a dus Waze – să zicem doar că asflatul părea neglijat de mulți ani, iar gropile nu puteau fi ioc ocolite. Casele sunt superbe în Potoc, în Sasca Montană și, la drept vorbind, în toată zona. Mereu m-a fascinat diferența dintre vestul țării, sudul și sud-estul ei. Cum de acolo cresc florile și mai jos nu? Cum de ei pot avea case îngrijite, fără arhitectura de Târgu Jiu a anilor 2007? N-am răspunsuri. Faza e că oamenii au fost ok, ne-au ajutat pe ici pe colo să strecurăm mașina pe drumurile lor de țară. Cu toate astea, noi am simțit constant că deranjăm. Intraserăm într-o lume a lor, unde turiștii sunt puțini și unde nu se întâmplă mai nimic.

La ieșire din Potoc am intrat pe drumul care te duce în rezervația naturală, loc unde se presupune că ar trebui colectată o taxă de vizitare a locului – 7 lei. Am continuat drumul către camping, care este un drum forestier, practicabil, nimic teribil, deși îngust și dificil pe alocuri, mai ales când nimerești mașini din sens invers. Uitându-ne în spate, aia a fost o nimica toată.

Bucata asta de drum forestier este parte a traseului către cascada Beușnița. Dai în drum de cascada Văioaga și se poate observa deja culoarea magnifică a apei. Ajunși în camping, am pus mașina sub primul copac, gândindu-ne la soarele de dimineață și la cum ar fi ideal să fim mai feriți. Proastă idee.

Dar, revenind la camping, am dat de o poiană vis-a-vis de Ocolul Silvic Valea Beiului, unde ar fi trebuit să plătim taxa de campare de 7 lei / zi.  Zic “ar fi trebuit” fiindcă nu a venit nimeni în cele 3 zile să colecteze această taxă deloc insignifiantă gândindu-ne la câte mașini am lăsat în camping în dimineața de marți când am plecat. Nu am găsit niciun cont unde să putem vira banii, nimic. Dacă știți ceva, vă rog să-mi spuneți. Probabil că taxele nu-s la fel de rentabil ca defrișările.

Tot peste drum de camping este un loc de unde poți lua cafea, mici, băuturi reci și alte din astea, deschis de la 11 la 7. Loc liniștit și curat, prețuri rezonabile pentru pustiul pustiului. În camping am găsit 3 toalete ecologice curate și din păcate, pe malul râului, gunoi. Nu extraordinar de mult, dar destul cât să strângi din dinți.

Zona nu este una murdară, deloc comparabilă cu Valea Prahovei sau Valea Oltului din punctul ăsta de vedere. Asta mi-a plăcut foarte mult la locurile din Retezat. Fiind puțini turiști, prin comparație, e mai mic riscul de a găsi petice sufocate de mizerie. Părerea mea e că în lipsa unor stategii conturate în jurul ecoturismului, zonele astea e mai bine să rămână pustii, în frumusețea lor și cu puținii turiști care se aventurează să le descopere. Cu ceva vreme în urmă, îmi ajunsese la urechi că s-ar fi aglomerat destul de tare și că ar fi început să pompeze dezvoltare haotică și aici. Nu am găsit asta. M-am bucurat, m-am temut degeaba.

Plecați de la 7 dimineața din București și ajunși în jur de 6 seara în zona de campare, am picat lați. Asta nu înainte de a umfla salteaua și de a ne aranja lucrurile. Un factor extrem de important când ne-am ales mașina a fost să putem dormi în ea. Așa că minivanul nostru este perfect pentru genul ăsta de escapade. Avem un pat de 120 de centimetri, o lampă ideală pentru citit, saci de dormit pentru nopți răcoroase și cu un ditai iluminatorul pentru a ne holba la stele și alte astre.

Am încropit pentru seară un foc, ne-am mâncat conserva și am văzut, pentru prima dată, licurici. Să vă spun ce sentiment m-a cuprins? Nu pot. Adică pot. E ca și cum te-ai gândi la zâne și că ele nu există, apoi ridici ochii din pământ și ele sclipesc ici și colo și vin spre tine și lemnele trosnesc în foc și îți e frig, dar nu prea, fiindcă-i prea frumos în jur ca să te gândești la asta. Cam așa se simte.

În orice caz, după o perioadă cu insomnii și somn extrem de agitat, am dormit lemn.

Spuneam mai sus de parcarea sub pom, să fim la umbră dimineața. După cum spune vorba filosofului: “la munte nu-i ca la mare”. Așa că trebuie să fii un pic naiv să crezi că e o idee bună ca mașina să stea sub pom când afară e totul umed, când în mașină devine totul umed, când sunt undeva la 10 grade și ție îți clănțăne dinții noaptea, fiindcă e al naibii friguț.

Ei bine, pe la 9 mi-am făcut curaj să ies afară și să mă pun la soare, moment în care am tras mașina de sub copac și am pus la încălzit pe jarul de cu seară niște căni pentru 3 în 1-ul ce urma să fie cafeaua noastră. Cătălin era treaz deja de două ore, timp în care a pozat împrejurimile și și-a scos cartea la aer (The Heart Goes Last de la Margaret Atwood).

Nu am învestit încă în ibric, oală și alte din astea. Mi-am spus că atunci când vom fi plecați și le vom simți lipsa mă va convinge nevoia că trebuie luate. Uneori tindem să cumpărăm lucruri din entuziasm și timpul să nu ne permită să le și folosim. Așa că, odată ajunși cu cănile noastre de sticlă pe jarul încins și odată crăpată prima cană, am regretat destul de tare că m-a lovit combaterea consumerismului când știam că plec în pustiu.

Nicio dramă, dimineața s-a consumat repede cu niște conserve de salată de ton de la Lidl și niște pateu cu pâine, fiindcă n-am realizat că am plecat fără boabă de legumă după noi. Ceva de poveste.

În dimineața de luni, pe la 10, ne-am pornit pe traseul către cascadă. E un traseu ușor, potrivit pentru doi bucureșteni obosiți care vor să se plimbe prin munți.

Ne-am oprit din 20 în 20 de pași pentru a face poze, ocazie cu care mi-am recăpătat și eu entuziasmul de a ține aparatul pe umăr. Am încărcat bateriile pe traseu, care e minunat, și asta nu doar datorită apei care ba curge, ba se prăvălește, ba stă, ba te privește. Sunt o groază de fluturi în zona aia! Fluturi care se pun pe tine, fluturi care-ți taie calea, pâlcuri de fluturi care zboară unii după ceilalți! Și ce mi s-a părut incredibil este că, dacă-i urmăreai atent, aproape că le bungheai personalitatea. Unii erau timizi, alții jucăuși, se lăsau pozați și poate ziceți că-s nebună, dar până nu pățiți n-are sens să mă contraziceți 🙂

M-am entuziasmat foarte tare când am recunoscut câteva plante de pe traseu ori când am găsit ciuperci. Frica de a nu da nas în nas cu vro viperă a fost constantă, dar am rezistat eroic de câte ori m-am aventurat pe lângă traseul principal. În rezervație mai sunt jderi, șopârle, râși, urși și lupi. Noi nu am văzut niciun animal în afară de câteva șopârlițe, în schimb am avut norocul să găsim o mulțime de insecte, care mai de care mai interesante și mai mari, și o broască minusculă, cam cât o gâză.

Ai văzut vreodată o albină pufoasă dormind? Uite-o.

Pe drumul către Cascada Beușnița vei găsi și Lacul Ochiul Bei. În poza de mai jos m-am transformat în copilul ăla de 5 ani care descoperă ce e în jurul lui cu un băț în mână. 

Apa Beușniței are o culoare cum rar vei mai găsi prin România. Toate cascadele de pe parcusul ei au luat naștere prin acțiunea apei în substratul calcaros. Calcarul dizolvat de apă a fost depus în straturi de-a lungul râului. Roca e moale, de unde și forma mlădioasă a stâncilor și pietrelor printre care s-au format ochiuri de apă, cascade succesive și mini-baraje.

Aici este și legenda Lacului Bei, pe care o găsești pe internet dacă ai ghinionul să nu ți-o povestească vreun localnic.

Cătălin a făcut niște poze superbe cu cascada, la capătul traseului unde ne-am mâncat conserva numeros dos, cu fundul pe un buștean scobit, printre fluturi și alte gâze.

 

La întoarcere am fost un soi de autobuz pentru fluturii care mă credeau un fel de floare mergătoare și am salvat o gâză înaripată de la moartea sigură printre mormoloci. S-a uscat pe bățul meu de drumeție și a urcat curajoasă să cunoască fluturele care mi se odihnea pe braț. Tot pe drumul înapoi am văzut și o libelulă care își îndesa larve prin mâlul apei. O cu totul altă lume pe acolo.

Când am ajuns în camping ziua s-a scurs lin, cu o întrerupere de 30 de minute în care am stat nemișcată în singurul punct cu semnal din zonă, de unde a trebuit să trimit niște emailuri, fiindcă undeva, la sute de km distanță, oamenii își beau prima cafea din săptămână într-unul din birourile din Pipera de unde-mi scriau de una și de alta, dar cu toate astea, mi-am citit din carte în pace (volumul cinci din Lupta mea a lui Knausgard) și am încercat să aprindem focul pentru seară cu lemnele umede de peste zi. Ne-a reușit, dar am estimat prost și pe la 11 când s-a întunecat de-a binelea, a rămas doar jarul. Și aici trebuie să mai lucrăm la organizare. Învățăm, învățăm. E incredibil totuși câtă lumină este cu lună plină, în pustiul din poiană. Somnul a fost mai călduros, fiindcă am pus pe mine toate straturile din bagaj + pătura flaușată strecurată în sacul de dormit.

 

În seara de luni spre marți s-au adunat vreo șase mașini, dar liniștea a rămas în continuare, ceea ce m-a bucurat nespus. Mi-a plăcut mult treaba asta, că toți ne aflam acolo din aceleași motive.


Dimineața ne-am pornit la drum către o aventură la care niciunl dintre noi nu ar fi avut curajul să se gândească. Va urma…

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

SaveSave

No Comments

LEAVE A COMMENT